Steve Lacy - Flaps

Steve Lacy nu compune muzică pentru a umple golul; el îl exploatează ca pe o fisură între două lumi, aici între râsul mecanic al unei mașini și vocea aspră a unui locuitor. Flaps, publicat în 1973 pe Pipe Records, este această fisură largă, prin care orașul este văzut dintr-un unghi neobișnuit. Între umorul satiric al titlurilor dedicate lui Pee Wee Russell sau Charles Chaplin și poezia urbană sumbră a unui omagiu adus lui Fritz Kotrba, discul funcționează ca o mașină de transformare a vieții de zi cu zi în materie primă sonoră. Nu este vorba doar de a cânta saxofon, ci de a face ca străzile să vorbească prin intermediul unui instrument care refuză melodia convențională, îmbrățișând textura însăși a zgomotului urban.

Pee Wee Russell sau râsul înainte de text

Introducerea discului nu este doar o simplă prezentare; este un manifest: Flaps (To Pee Wee Russel) stabilește imediat ideea că nu venim aici pentru puritatea standardelor sau pentru virtuozitatea academică. Titlul primei piese este o dedicație către un alt saxofonist, dar abordarea este departe de a fi una clasică. Steve Lacy folosește saxofonul său soprano ca pe un instrument de observație socială, unde umorul devine un mecanism de apărare împotriva uniformizării jazzului modern. Piesa funcționează ca o pauză în cariera lui Lacy, între The Gap (1972) și Trickles (1976), marcând un moment în care saxofonistul refuză să fie încadrat într-un rol de virtuoz, pentru a-și recăpăta funcția de narator.

Charles Chaplin: când jazz-ul devine critic cinematografic

Al doilea disc continuă această explorare cinematografică cu Flops (To Charles Chaplin), transformând o referință culturală într-un material muzical brut. Spre deosebire de un album precum Epistrophy (1969), care se concentra pe arhitectura armonică a lui Thelonious Monk, aici titlul este o invitație la deconstrucție: numele lui Chaplin nu este o evocare nostalgică, ci un prismă prin care Lacy privește propriul său oraș. Această piesă funcționează ca un contra-punct melodic la compozițiile mai întunecate care urmează, creând un dialog constant între ironie și gravitate. Franz Koglmann, trompetist austriac, nu se limitează doar la a fi prezent pe disc; el compune piese originale, precum Bowery 1 și Steirish WC Nr. 2, care acționează ca răspunsuri directe la textele lui Lacy, formând un duo în care fiecare intervenție este o replică într-o conversație urbană fără sfârșit.

Fritz Kotrba și crearea unei poezii urbane

Dacă urmăm numerația exactă a listei de piese, ajungem la Hommage To An Old Raincoat (To Fritz Kotrba) în poziția finală, care servește drept încheiere a discului, cu o intensitate poetică sporită. Această piesă finală contrastează cu introducerea amuzantă, creând o structură narativă în care râsul inițial se transformă în melancolie urbană. Flaps rămâne un album în care vocea sopranei devine un instrument de satira socială, transformând viața de zi cu zi în material compozitional. Între compozițiile originale ale lui Steve Lacy și ale lui Franz Koglmann, între umorul pieselor dedicate unor figuri culturale și poezia sumbră a unei piese dedicate unei figuri politice, discul funcționează ca o hartă sonoră a propriei sale epoci. Nu este vorba doar de o colaborare jazzistică, ci de o încercare de a integra saxofonul soprano într-un context urban specific, între umorul satiric și implicarea socială.

Date tehnice

- Anul de lansare : 1973 - Etichetă : Pipe Records - Număr de piese : 8 - Introducere / încheiere : Flaps (To Pee Wee Russel) / Hommage To An Old Raincoat (To Fritz Kotrba)