Steve Lacy - Sempre amore

„Sempre Amore” nu se prezintă ca un exercițiu clasic de integritate. Steve Lacy folosește aici colaborarea cu Mal Waldron pentru a umple un gol sonor; el cree o breșă în care se aud doar sunetele sale, transformând materialul compus de Duke Ellington și Billy Strayhorn într-o arhitectură solitară, în care saxofonul soprano și pianul formează un instrument unic. Publicat de Soul Note în 1987, acest album se încadrează în seria colaborărilor saxofonistului cu pianiști din scena post-bop, dar realizează o deviere radicală: departe de improvisarea liberă clasică, fiecare piesă devine o re-interpretare fidelă, dar autonomă, în care absența tobelor și a basului impune o tensiune structurală constantă.

Reinterpretarea post-bop: Ellington și Strayhorn prin intermediul duo-ului

Discul se prezintă ca un act de re-interpretare totală. Steve Lacy ia standarde compuse de Duke Ellington și Billy Strayhorn – un material dens, încărcat de istorie – și le transformă, eliminând orchestrația originală. Nu este vorba despre un omagiu pasiv; fiecare piesă este tratată ca un spațiu în care saxofonul soprano dialoghează cu pianul, fără a ceda niciodată controlul. Abordarea este cea a jazzului modern din anii 1980, dar cu o constrângere formală care o face ceva deosebit: un duo în care unul nu umple doar golurile lăsate de celălalt, ci construiește, împreună, o textură compusă nouă.

Textură unică: pianul și sopranul formează un instrument compus

Albumul are o durată de 43 de minute și 51 de secunde. În mai puțin de o oră, Steve Lacy și Mal Waldron construiesc o undă sonoră continuă, în care granița dintre cele două instrumente devine indistinctă. Pianul lui Mal Waldron nu este un simplu instrument de acompaniment: este un contrapunct melodic, uneori armonic, uneori ritmic. Sopranul lui Steve Lacy, pe de altă parte, nu se impune niciodată ca o voce dominantă; se integrează în linia pianului, o extinde, o întrerupe, o reia. Această relație de egalitate este ceea ce conferă albumului Sempre Amore identitatea sa: un ansamblu redus la două voci, în care fiecare notă are o importanță.

Johnny Come Lately, Sempre Amore și Smada: trei exemple de re-interpretare

Titlul care deschide discul, Johnny Come Lately, stabilește imediat o anumită constrângere: o frază melodică de la Ellington/Strayhorn este reinterpretată cu o libertate totală. În centrul discului, Sempre Amore – titlul care poartă numele albumului – funcționează ca un punct central: aici, densitatea sonoră atinge punctul său de echilibru, cele două instrumente se completează reciproc, fără a se disputa niciodată măsurile. Fiecare titlu acționează ca un element dintr-o succesiune melodică, care se încheie doar în ultima secundă a discului.

Concluzie: un album în care fiecare notă este o decizie arhitecturală

Steve Lacy și Mal Waldron se încadrează într-o traiectorie discografică marcată de colaborări cu alți pianiști din scena post-bop, dar Sempre Amore se distinge prin abordarea riguroasă a compozițiilor lui Duke Ellington și Billy Strayhorn. Acest album urmărește cronologic Only Monk, lansat și în 1987, și precede More Monk (1991), două opere care demonstrează un interes constant pentru repertoriul lui Thelonious Monk. De asemenea, Steve Lacy a înregistrat deja mai multe albume solo sau în colaborare înainte de această perioadă: Soprano Sax (1958), Reflections: Steve Lacy Plays Thelonious Monk (1959), The Straight Horn of Steve Lacy (1960), Evidence (1962), Disposability (1966), Sortie (1966) și Epistrophy (1969). Aceste referințe confirmă locul său în istoria jazzului modern, unde explorează constant limitele dintre improvizația liberă și reinterpretarea fidelă. Durata totală a discului este de 43 de minute și 51 de secunde, împărțite pe opt piese, dintre care Johnny Come Lately deschide parcursul și Smada îl încheie. Această structură compactă întărește ideea unui album conceput ca o suită continuă, unde fiecare piesă se încheie fără întrerupere, formând un întreg coerent care depășește simpla sumă a părților sale. Sempre Amore nu urmărește să impresioneze, ci să ofere o experiență. Steve Lacy transformă aici standardele lui Ellington și Strayhorn într-o structură autonomă, unde fiecare piesă funcționează ca o celulă autonomă, dar conectată la celelalte printr-o coerență melodică. Albumul se prezintă ca un manifest pentru reducerea instrumentală: mai puțini muzicieni, mai multă precizie.

Date tehnice

- Anul de lansare: 1987 - Etichetă: Soul Note - Număr de piese: 8 (43 minute și 51 secunde) - Introducere / încheiere: Johnny Come Lately / Smada